Insa acum, nu pot decat sa privesc inainte. Pentru ca acolo se afla totul… Nu exista trecut, pentru ca el este aici cu mine. Respir clipa.

Pagina 3 — Pagina 5

Primul am şi ajuns, din fericire a ajuns şi ploaia cu mine şi ochii încep să mă usture din cauza gelului care îmi curge din păr. Ţepi mi-au trebuit… La naiba. Intrăm în sală şi ne aşezăm în primele rânduri. Puţinii colegi care au venit, s-au gândit să aducă cu ei şi puţină votcă, poate se face frig în sală şi îngheţăm. Nu am înţeles niciodată de ce le place să bea la şcoală, la teatru, acasă, pe stradă, oriunde. Şi votcă? Vai nu o pot suporta. Am încercat de câteva ori să beau tărie, dar după două guri mi s-a întors stomacul pe dos.

Începem să povestim, iar apoi ne hotărâm să ne cumpărăm suc. Băutorii trebuiau să stingă şi ei cu ceva tăria, iar mie îmi era sete. E foarte interesantă senzaţia de sete când afară plouă… Zis şi făcut, cumpăr sucul, iar când dau să mă aşez pe scaun o văd.
E uimitor sistemul de amintiri pe care îl posedăm. De exemplu, eu uit ce am făcut acum 5 minute, nu ştiu unde am fost acum 3 zile, însă există anumite momente cheie pe care mi le amintesc extraordinar de vivid, ba mai mult pot să îmi amintesc exact ce am simţit atunci, pot să retrăiesc în totalitate experienţa. Frumoasă sau urâtă, nu prea contează. Cred că există un ingredient secret care o face eternă în memoria noastră.

O văd… O fată care pur şi simplu strălucea în semiîntunericul din sală. Cobora graţios scările cu un zâmbet larg pe buzele ei divine. Era îmbrăcată elegant, iar părul blond, lăsat desfăcut să curgă pe umerii goi, m-a lăsat fără aer. Nu mai trebuia să respir. Continuam să o admir până i-am văzut ochii… Brusc, am rămas fermecat şi am simţit că mă înec în imensitatea albastrului care îi colorau. Nişte ochi adânci, limpezi, sinceri şi nevinovaţi. Deodată, toată magia momentului s-a pierdut pentru că am observat că e cu cineva la braţ, iar când m-am uitat mai atent am văzut şi cine e… Şi exact în acea clipă totul s-a prăbuşit, totul a devenit praf, care mai apoi a fost măturat de vânt undeva departe…

În întunericul din sală, realizez că persoana care merge la braţ cu EA este fiul profesoarei de chimie, om pe care îl iubeam la fel de mult ca pe mama lui. S-au aşezat undeva în spate, am mai aruncat o privire la steaua din sala de teatru şi cu un oftat m-am întors cu faţa spre scenă. Începea piesa. Totul a durat mai puţin de o clipă, însă a fost o clipă în care nu am fost prezent pe lumea aceasta. Mintea mea a zburat departe, într-un decor fantastic, frumos, plin de flori şi soare…
Piesa? Nimic special. Colegii mei au reuşit să facă atâta tărăboi, încât actorii s-au oprit pentru a-i ruga să tacă. A fost un moment penibil pentru mine pentru că mă aflam în mijlocul lor şi toată sala de teatru se uita încruntată la noi. Oricum mintea mea zbura… Eram departe… Mă întreb, oare cum e să ai o prietenă? Sunt curios.

Gata cu teatrul. Sunt pe drumul spre casă. Am luat-o pe jos ca să trag cât mai mult de timp şi ca să mă pregătesc pentru morala de acasă. Urăsc serile in care aştept speriat să se întoarcă mama de la şedinţa cu părinţii. Măcar de m-ar înţelege, măcar de mi-ar asculta problemele. Însă, eu, nu am nici un cuvânt de spus. Bine că nu mai plouă. Cu inima până în gât intru în casă, fug în camera mea, închid ochii şi îmi pun mâinile la urechi. Calmul dinaintea furtunii a început.

“Adi, unde-i măta?” şi se deschide uşa camerei. E tatăl meu. Defapt, e impropriu să îi zic aşa pentru că ştiu că nu e tatăl meu adevărat. Însă e tatăl surorii mele şi soţul mamei mele. Şi e tot timpul beat.
“N-auzi? Unde-i măta?”
“La şedinţa cu părinţii”, mormăi eu.
“Da pe dracu, mincinosule, cine vă mai crede? Eşti la fel ca maicata!”

Ahh Doamne, îţi mulţumesc că nu sunt ca el. Nu cred că aş putea trăi cu mine… Ce să fac, ce să fac? De o ora mă învârt prin cameră de parcă aş fi turbat. Mai sunt zece minute, parcă acum două ore mai erau zece minute, ce greu trece timpul… Gata, ştiu. Mă apuc să fac tema la informatică. Măcar am ceva cu care să îmi iau gândul de la stres.
Îmi caut cartea de teme şi mă apuc. Deodată, o aud pe mama mea cum mă strigă din bucătărie, din celălalt capăt al casei. Sar de la calculator, îmi caut căştile în dezordinea din cameră, le pun pe urechi şi dau muzica tare. Foarte tare. Pe fundal aud strigăte slabe, e sunetul care mă cheamă la tortură. Dar nu am să merg de bunăvoie. Să vină să mă ia dacă mă vor…

Uşa se izbeşte de perete şi aud tare:
“Adi, eşti surd? Iar eşti la calculator?”
“Îmi fac tema”
“Nu comenta, închide calculatorul şi hai în bucătărie”
“Alcoolicule!!!”, urlu cât pot de tare în gândul meu.

Închid calculatorul şi cu paşi mărunţi, măsuraţi, mă apropii de bucătărie. Iar uşa ei închisă parcă venea spre mine să mă înghită…

Pagina 2 — Pagina 4

Pagina 1

În pauză cobor să îmi iau ceai şi un covrig. Am clasa la etajul patru, aşa că până jos am timp să schimb câteva vorbe cu colegii. Criticăm împreună sistemul de învăţământ, liceul, profesorii, mă rog, ce ne durea pe noi.
Aflu cu fericire că azi e şedinţă cu părinţii. Superb. Trebuie să mă pregătesc pentru lecţia de morală de acasă. O nouă lecţie de morală, aceleaşi cuvinte, nici o idee bună transmisă. Vorbe în vânt. E timpul să urc cele patru etaje pentru că…
Urmează ora de chimie… O bucurie enormă pentru mine. Nu am habar de chimie, dar voi avea şansa să studiez o persoană fascinantă. Adică pe doamna profesoară de chimie. Slăbuţă, trasă la faţă şi vopsită. Fire extrem de parşivă. Vocea ei mâţâită te scoate din minţi, iar modul în care îşi predă materia… ei bine, ar trebui interzis. E genul de persoană perversă care îţi intră sub piele, te trage de limbă, apoi fuge cu informaţiile la director. Genul de persoană care face rău crezând că face bine, genul de persoană care doarme liniştită noaptea după aceste lucruri. Dacă se simte încolţită, începe să latre şi să muşte. Şi crede-mă, latră al dracului de tare.
Se pare că azi e calmă. Intră în clasă, găseşte gălăgie, exclamă “aţi crezut că am murit?”, aruncă pe catedră catalogul, se strâmbă când vede geamul deschis, îşi pune fundul pe o bancă şi începe să ne povestească amintiri din copilăria ei tragică. Din fericire o ţine aşa toată ora. Am avut vreme să stau să râd de ea, apoi să trag un pui de somn.

O zi ca oricare alta la şcoală. O zi în care nu primesc nici o informaţie utilă. Bine că după şcoală merg la teatru cu colegii. Deşi nu prea am chef, mai bine stau şi dorm şi aştept să se întoarcă de la şedinţa cu părinţii comitetul de judecată.

“Mergi la teatru Adi. Trebuie să mergi pentru că deşi încă nu o ştii, acolo vei întâlni pentru prima oară persoana care va însemna totul pentru tine, persoana care te va ajuta să devii un om matur, omul care eşti azi”

Totuşi, voi merge la teatru. Dă-l încolo de somn. Mai ies şi eu…

Pagina 1 — Pagina 3

Îmi dau seama că trebuie să mă ridic din pat. Trebuie să devin omul normal care se ridică din pat dimineaţa şi merge la şcoală. Omul care merge la şcoală, unde e obligat să asiste la o adevărată paradă de misogism, unde e obligat să înveţe o mulţime de lucruri inutile. Trebuie să devin acel om chiar acum. Dar stau în pat şi mă întreb oare ce drept are o persoană numită profesor să-şi forţeze propriile idei preconcepute în capul meu? Ce drept are să mă folosească pentru a se elibera de stresul inutil în care se scaldă ca un porc în nămol?

În fond şi la urma urmei, la ce bună şcoala dacă nu te pregăteşte pentru viaţă? În clipa în care ea, drăguţa de viaţă te loveşte, eşti total nepregătit să îi ţii piept. Eşti ca o frunză în bătaia vântului.

Vai ce dulci sunt ultimele clipe de somn. Aş vrea să nu se mai termine. Vocea ascuţită revine şi îşi reîncepe concertul de fraze repetate repetate repetate. Însă gata cu leneveala. Gata cu filosofia. E timpul să mă ridic din pat, până nu rămân fără timpan.

Merg încet spre baie… ocupat. Ce surpriză pentru mine… Mă întorc năuc în camera mea, văd patul, mă uit la el şi parcă aud cum mă cheamă. Rezist tentaţiei şi realizez că azi e doar marţi. Încerc din răsputeri să îmi amintesc ce ore am, mă gândesc, mă chiunui să îmi amintesc dar între timp găsesc hârtia mototolită pe care e scris orarul.

Arunc în ghiozdan câteva cărţi şi caiete, îl ridic şi constat că e prea greu. Mult prea greu. Rezolvarea e simplă. Îl arunc într-un colţ, pun mâna pe o mapă, o umplu cu foi şi o aşez pe masă. “Să mă aştepţi aici, revin”.

Merg spre baie, vroiam să mă spăl, să mă îmbrac şi să plec. Dar e ocupat. Nu mă simţeam deloc afectat. De ani de zile aceeaşi poveste, care se repetă în fiecare zi fără pic de neruşinare. Nimic nu e nou, nimic nu are ce să mă surprindă.

Totuşi trebuia să mă spăl. Aştept, aştept, calculez. În 15 minute trebuie să plec spre şcoală. Văd frigiderul. Mă vede şi el pe mine. Ung o felie de pâine cu margarină, muşc din ea, şi deodată se deschide uşa de la baie. Nu ma stau pe gânduri, arunc felia de mâncare din mână şi din doi paşi ajung să mă spăl.

E deja târziu, afară e rece şi plouă. Urăsc zilele în care trebuie să mă trezesc cu noaptea în cap, şi afară mai şi plouă. Dacă e şi vânt şi noroi, înseamnă că ziua mea începe “bine”. Ies pe uşă, mă mai uit odată la ceas şi constat: “am să întârzii”. Pe drumul spre şcoală, mi se derulează în minte discursul pe care îl voi auzi când voi deschide uşa clasei şi profesorul va fi deja acolo. Acest discurs îl ştiam deja prea bine, nu e prima oară când întârzii, dar îl repetam ca să treacă timpul mai repede, ca să pot uita de ploaia care cădea fără contenire.

Fac abstracţie de bălţi şi de maşinile care mă stropesc. Ce pot să le fac eu, un biet elev în clasa a X-a?

Sunt în faţa uşii clasei. Cu mâna tremurândă, apăs clanţa şi intru.

Introducere — Pagina 2